UNIVERSUL DIN NOI

EMBRIOLOGIA ŞI ANATOMIA COMPARATĂ

Un alt argument invocat de evoluţionişti este cel al embriogenezei. Zoologul german E. Haeckel afirmă că în primele stadii de dezvoltare toţi embrionii de vertebrate se aseamănă puternic între ei, indiferent de clasa din care fac parte, şi numai ulterior apar caracterele distinctive. De aici el trage concluzia că ontogeneza este o recapitulare sumară a filogenezei, concluzie pe care a denumit-o “lege biogenetică fundamentală”. Pentru a-şi demonstra afirmaţia, el a prezentat o serie de fotografii reprezentând embrioni de vertebrate.

Numai că, la o analiză mai atentă, oricine a studiat cât de cât embriologia, poate observa că aceste fotografii au fost falsificate. În realitate, încă din prima săptămână de sarcină, embrionul mamiferelor se distinge de toate celelalte vertebrate prin formarea sacului amniotic, în interiorul căruia se va dezvolta noul organism, deci asemănările nu depăşesc faza primelor diviziuni când orice embrion animal (vertebrat sau nu) are forma unei grămezi de celule nediferenţiate, chiar şi în această fază asemănările fiind pur exterioare întrucât din punct de vedere genetic organismele sunt bine individualizate.

Aşadar, “legea biogenetică fundamentală” nu a fost demonstrată, fiind de fapt rodul imaginaţiei creatorului ei.

Chiar dacă am considera că există aceste asemănări (există într-adevăr unele asemănări de formă, dar numai la nivelul unor organe omoloage, nu la nivelul întregului organism), acest fapt nu ar demonstra în nici un fel descendenţa speciilor unele din altele, ci numai faptul că acestea au fost create după planuri asemănătoare.

Această ultimă obiecţie este valabilă şi în cazul argumentelor legate de anatomia comparată: asemănarea unor organe la specii diferite nu presupune în mod necesar faptul că aceste specii ar avea o descendenţă comună, deci studiile celor care prezintă diferite asemănări ale formei unor organe la specii diferite nu dovedesc în mod necesar evoluţionismul.

De exemplu, evoluţioniştii susţin că asemănarea dintre conformaţia unor oase de la balene şi cea de la unele mamifere de uscat ar dovedi că balenele au evoluat din mamifere de uscat, dar în realitate acest fapt nu dovedeşte evoluţia, putând fi explicat la fel de bine şi din perspectivă creaţionistă.

Din aceleaşi motive, nu pot fi luate în consideraţie argumentele care încearcă să demonstreze evoluţionismul pe baza unor asemănări între genomurile unor specii diferite.

Pe baza unor astfel de asemănări evoluţioniştii afirmă, de exemplu, că specia de musculiţe Drosophila virilis ar fi dat naştere la alte trei specii: Drosophila melanogaster, Drosophila willistoni şi Drosophila pseudoobscura. Numai că, deşi speciile genului Drosophila au făcut obiectul a nenumărate studii de genetică, deşi din anul 1908 când au început studiile sistematice s-au succedat peste 4000 de generaţii (Drosophilele au devenit foarte populare în laboratoarele de genetică tocmai datorită ciclului de viaţă foarte scurt), în practică nu numai că nu s-a observat transformarea vreunei specii de Drosophila în alta, ci chiar s-a observat că nici prin supunerea la radiaţii intense, nici prin alţi agenţi mutageni nu s-a reuşit să se inducă decât mutaţii neesenţiale. Aşadar afirmaţiile evoluţioniştilor s-au dovedit şi de această dată a fi nefondate.

SISTEMATICA ŞI BIOGEOGRAFIA

Evoluţioniştii mai susţin că grupele de plante şi animale pot fi dispuse sub forma unui arbore genealogic, ceea ce ar confirma teoria lor. Numai că aceste categorii taxonomice sunt în mare măsură opera biologilor, fapt dovedit de numeroasele cazuri în care una şi aceeaşi specie a fost încadrată în genuri diferite de către autori diferiţi, precum şi de existenţa unor specii de plante şi animale care refuză să fie încadrate în astfel de categorii (în general biologii “rezolvă” această problemă inventând o nouă categorie care să cuprindă doar specia rebelă), iar gruparea lor în formă de arbore genealogic este absolut arbitrară şi artificială, atâta timp cât nu avem nici o dovadă a descendenţei lor unele din altele. De aici vedem că nu se poate dovedi evoluţia pe această cale căci numai dacă am reuşi să demonstrăm pe o altă cale că speciile evoluează unele din altele am avea dreptul să trasăm un arbore genealogic al speciilor.

S-a mai invocat în sprijinul teoriei evoluţioniste faptul că în zone diferite ale globului se pot întâlni unele specii de plante sau de animale asemănătoare. Spre exemplu, în Europa, Extremul Orient şi extremitatea vestică a Statelor Unite există specii de stejar care sunt diferite, dar prezintă unele asemănări.

Evoluţioniştii susţin că acest fapt nu poate fi explicat decât dacă admitem că aceste specii provin dintr-un strămoş comun, care ocupa iniţial un teritoriu atât de larg încât să cuprindă toate zonele în care se găsesc aceste specii. Ei nu prezintă însă nici o dovadă a existenţei reale a unui astfel de strămoş (deci este vorba despre o simplă presupunere), iar existenţa acestor specii asemănătoare poate fi explicată cu mult mai bine din perspectivă creaţionistă: zonele în care trăiesc aceste specii prezintă unele similitudini în ceea ce priveşte condiţiile naturale (în special clima) şi de aceea Dumnezeu a creat pentru aceste zone specii asemănătoare.

“DOVEZI DIRECTE” ALE EVOLUŢIEI

Chiar şi evoluţioniştii (sau cel puţin unii dintre ei, destul de numeroşi) recunosc faptul că argumentele invocate de ei până aici constituie cel mult “dovezi indirecte” ale evoluţiei, adică nu se poate demonstra evoluţia numai pe baza lor (aşa cum am arătat, unele din aceste aspecte pot fi explicate chiar mai coerent din perspectivă creaţionistă). Pentru a-şi justifica, totuşi, teoria ei invocă şi unele “dovezi directe”. Acestea se referă la unele cazuri în care, prin mutaţii spontane sau provocate artificial, s-au obţinut organisme cu caractere noi. Numai că, în toate cazurile expuse este vorba de obţinerea de rase sau de populaţii noi (lucru recunoscut chiar şi de evoluţionişti) ceea ce nu demonstrează în nici un fel evoluţia speciilor, ci numai inconsecvenţa logică a celor care invocă astfel de argumente prin care dovedesc că nu fac distincţie între microevoluţie (care este un fapt) şi macroevoluţie (care există numai în mintea lor). Cu toate eforturile depuse în acest domeniu în cei peste 100 de ani de la apariţia teoriei evoluţiei speciilor, nu s-a putut înregistra nici măcar un singur caz de transformare a unei specii în altă specie, nici măcar la vieţuitoarele cu o durată foarte scurtă de viaţă, la care s-au succedat în acest interval un număr extrem de mare de generaţii. Mutaţiile apărute au fost în general neesenţiale. În cazul în care au apărut totuşi mutaţii ceva mai radicale, acestea fie au fost letale, fie au provocat sterilitatea, deci nu a putut lua naştere o nouă specie. În ceea ce priveşte teoria conform căreia evoluţia se realizează prin acumularea treptată de mutaţii mici, nici aceasta nu a fost confirmată, speciile de organisme vii posedând o uimitoare stabilitate şi având chiar capacitatea ca pe parcursul generaţiilor să înlăture mutaţiile apărute, fie prin mecanismele celulare de reparare a erorilor, fie prin comportamentul de izolare reproductivă a mutanţilor.

Un caz interesant de argument invocat în sprijinul teoriei evoluţiei speciilor este cel al speciei de fluturi Biston betularia. La acest fluture există două tipuri de populaţii: unul de culoare deschisă, altul de culoare închisă. La începutul secolului XIX predominau fluturii de culoare deschisă. Treptat, odată cu schimbarea condiţiilor de mediu datorită industrializării, s-a ajuns la situaţia de azi, când fluturii de culoare închisă au devenit predominanţi. În acest caz, “evoluţia” nu a constat nici măcar în apariţia unei rase noi, ci numai în modificarea raportului numeric dintre două populaţii care existau deja (cea de culoare mai deschisă, cea mai închisă), ceea ce nu poate fi considerat în nici un caz ca un proces de evoluţie. Vom lua ca termen de comparaţie un exemplu similar din lumea oamenilor: în ultimele secole, amerindienii care populau cândva America au fost în mare parte înlocuiţi de europeni, proces care a coincis în timp cu dezvoltarea industriei, dar acest lucru nu înseamnă în nici un caz că amerindienii ar fi evoluat datorită industrializării şi s-ar fi transformat în europeni, ci doar că europenii au cucerit teritoriile amerindienilor. Rezultă că nici exemplul speciei Biston betularia nu poate fi considerat ca o dovadă a evoluţiei speciilor.

INGINERIA GENETICĂ

Una din realizările geneticii contemporane o constituie ingineria genetică. Astăzi a devenit posibil ca, prin tehnici complexe de laborator, să introducem o genă care aparţine unei specii în genomul altei specii. S-a reuşit chiar obţinerea unor organisme hibride între specii foarte diferite, sau chiar între specii aparţinând la regnuri diferite (de exemplu între roşie şi porc). Numai că, în toate aceste cazuri, hibrizii au manifestat o accentuată instabilitate genetică, având tendinţa ca după un număr de generaţii să reconstituie genomul uneia din speciile iniţiale. Aşadar, nici pe această cale nu s-a reuşit să se obţină specii noi şi, chiar dacă s-ar reuşi vreodată să se creeze o specie nouă prin inginerie genetică, teoria evoluţiei speciilor nu ar fi demonstrată nici pe această cale, deoarece nu ar fi vorba despre o evoluţie naturală, ci despre o intervenţie dirijată din partea unor fiinţe inteligente (oameni).

În schimb, ingineria genetică, fiind o practică nefirească, ridică numeroase probleme de bioetică.

ORIGINEA OMULUI

Am lăsat la sfârşit problema originii omului, care a generat dea lungul timpului cele mai aprinse discuţii între evoluţionişti şi creaţionişti. După teoria evoluţionistă omul ar fi apărut dintr-o specie de maimuţă printr-un proces de evoluţie lentă, trecând prin mai multe “verigi intermediare”. Acest proces ar fi durat câteva milioane de ani. Pentru a explica absenţa blănii şi poziţia bipedă, bieţii noştri strămoşi sunt alungaţi din junglă în savană şi invers, invocându-se tot felul de pretexte, iar vorbirea articulată şi dezvoltarea gândirii abstracte nu au primit explicaţii convingătoare.

În sprijinul teoriei lor, evoluţioniştii au adus, după cum era de aşteptat, câteva “dovezi” paleontologice. Numai că, la o analiză mai atentă, s-a constatat că toate fosilele care reprezentau “verigi intermediare” între maimuţă şi om erau ori false (după cum am mai amintit, paleontologia abundă în falsuri), ori greşit interpretate (cum este, de exemplu, cazul omului de Neanderthal, despre care se afirma iniţial că ar fi un “om-maimuţă”, dar care s-a dovedit a fi de fapt tot un Homo sapiens). În faţa acestei situaţii, atitudinile cercetătorilor au fost diferite.

Unii se agaţă cu încăpăţânare de unele sau altele din fosilele care au fost prezentate ca verigi intermediare, încercând să reconstituie un “arbore genealogic” al omului. Aproape fiecare din autorii care au urmat această cale are propriul său “arbore”, mulţi dintre ei prezentând chiar şi ramificaţii despre care se spune că nu au condus la apariţia omului, fiind numai nişte tentative nereuşite de umanizare a maimuţei (ne punem întrebarea: dacă evoluţia are loc la întâmplare, sub acţiunea unor forţe oarbe ale naturii, atunci cine a fost cel care a încercat să umanizeze maimuţa?). Această atitudine este absolut neserioasă, fiind în contradicţie şi cu alte date, aşa cum se va vedea în continuare.

Alţii, constatând lipsa fosilelor, au încercat să elaboreze teorii care să o explice, păstrând totuşi idea de evoluţie a speciilor. Conform unei asemenea teorii, transformarea maimuţei în om ar fi avut loc în apă, verigile intermediare fiind vieţuitoare înotătoare, şi de aceea fosilele nu s-ar fi păstrat. În acest caz, însă, devine absolut inexplicabilă poziţia bipedă, precum şi alte caractere umane.

O a treia categorie, mai rezonabilă, acceptă faptul că la ora actuală nu dispunem de fosile autentice ale “oamenilor-maimuţă”, dar speră ca acestea să fie găsite în viitor. Vom arăta mai jos că avem motive întemeiate să nu le împărtăşim speranţa.

Ultima categorie o reprezintă cei care acceptă că aceste “verigi intermediare” nu au fost găsite pentru că nu au existat niciodată.

Vom menţiona în continuare câteva fapte care contrazic teoria evoluţionistă cu privire la originea omului.

Analiza genomului mitocondrial uman a scos în evidenţă faptul că toţi oamenii din lume descind dintr-un unic strămoş comun de sex feminin, pe care chiar şi evoluţioniştii îl numesc “Eva mitocondrială”. Conform estimărilor geneticienilor, această Evă ar fi trăit cu cel mult 200 000 de ani în urmă (unii autori indică cifre chiar mai mici). Vedem deja că faptele nu concordă cu ideea unei populaţii întregi de maimuţe care s-ar fi transformat în oameni, iar din punct de vedere cronologic, teoria evoluţiei pe parcursul mai multor milioane de ani se dovedeşte a fi falsă.

O altă problemă care se ridică este cea a numărului de cromozomi. Aşa cum am mai spus, acest număr, care este o caracteristică de specie, este întotdeauna întreg, iar la mamifere, care sunt animale cu reproducţie sexuată, numărul cromozomilor este par. Determinările arată că toate speciile de maimuţe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46. Prima observaţie care se impune este aceea că, datorită acestei discontinuităţi, nu putea avea loc o evoluţie continuă de la maimuţă la om, deoarece nu poate exista nici o specie de mamifer cu 46,5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) şi nici măcar cu 47 de cromozomi. Aşadar nu are nici un rost să căutăm ipotetice verigi intermediare între om şi maimuţă.

Există şi unii autori care, încercând să salveze idea evoluţionistă, susţin că transformarea maimuţei în om s-ar fi făcut brusc, prin contopirea unor cromozomi ai maimuţei. Ei “uită”, însă, un fapt pe care l-am expus în capitolul dedicat mutaţiilor genetice, şi anume că, la mamifere, nu este posibilă apariţia unui individ viabil şi fertil, care să prezinte o mutaţie atât de radicală.

Am întâlnit chiar şi autori evoluţionişti care, în una şi aceeaşi carte, atunci când vorbesc despre fosile susţin că transformarea maimuţei în om s-ar fi petrecut lent, în milioane de ani, iar atunci când vorbesc despre cromozomi susţin că această transformare ar fi avut loc brusc. Consider că nu merită să mai risipesc cerneala pentru a comenta o asemenea atitudine “ştiinţifică”.

Să presupunem totuşi că, printr-o minune, o maimuţă cu 48 de cromozomi ar fi dat naştere unui om cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Întrebarea care se pune este următoarea: cu cine s-ar fi putut acesta împerechea pentru a da naştere la urmaşi? Cu o maimuţă în nici un caz, deoarece numărul diferit de cromozomi i-ar face incompatibili. Rezultă aşadar că ar fi necesară o nouă minune şi anume ca aproximativ în acelaşi timp şi în acelaşi loc să apară un alt individ de sex opus, care să prezinte exact aceeaşi mutaţie. Deja suntem nevoiţi să împingem şirul minunilor cam departe! Dar lucrurile nu se opresc aici: deoarece evoluţioniştii susţin că toate speciile de vieţuitoare ar fi evoluat unele din altele şi dată fiind marea diversitate a lumii vii, ar trebui ca asemenea “minuni” să fie destul de frecvente. Numai că, în ciuda timpului destul de îndelungat de când se fac observaţii sistematice în acest domeniu, până acum nu s-a descoperit nici un caz de genul acesta. În aceste condiţii credem că ar fi mai înţelept să renunţăm la teoria evoluţionistă.

CONCLUZII

Din cele expuse până acum, vedem că evoluţionismul este departe de a fi o teorie cu adevărat ştiinţifică, fiind de fapt o colecţie de falsuri şi ipoteze nedemonstrate. În plus, există numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluţioniştii între ei nu se înţeleg, teoria unui autor fiind contrazisă de cea a altuia. Practic, majoritatea biologilor sunt conştienţi de lipsurile evoluţionismului, sau cel puţin de o parte din ele, singurul motiv pentru care mai este încă menţinut fiind refuzul adepţilor lui de a accepta existenţa lui Dumnezeu.

Însă ştiinţa nu numai că nu a demonstrat niciodată inexistenţa Divinităţii, ci chiar mulţi mari savanţi, din toate veacurile şi din toate domeniile, cum ar fi Pascal, Newton, W.Thomson (Lord Kelvin), Cauchy, N.Bohr, Schrodinger, Laplace, Maxwell, Marconi, Descartes, Euler, Lavoisier, Berzelius, Pasteur, Faraday şi mulţi alţii, şi-au mărturisit credinţa în Dumnezeu.

Vom cita în continuare două cazuri destul de surprinzătoare:
Lamark: “Natura nefiind o inteligenţă, nefiind nici măcar o fiinţă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natură, zic, nu este însuşi Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinţei Sale atotputernice […] Astfel, voinţa lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcţionarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voinţă nu poate fi limitată, puterea din care ea emană neavând limite.”

Ch. Darwin: “O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dumnezeu care ţine de raţiune iar nu de sentimente, mă impresionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate – sau mai bine zis din imposibilitatea – de a concepe acest imens şi prodigios Univers, cuprinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi a unei necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent, analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, şi merit numirea de deist.”

Vedem, deci, că înşişi întemeietorii evoluţionismului acceptau existenţa lui Dumnezeu. În acest caz ne întrebăm: ce anume i-a putut determina să creeze o teorie atât de evident potrivnică lui Dumnezeu? E greu de răspuns.

În orice caz, din cele expuse până acum, se observă că ideea existenţei lui Dumnezeu nu este antiştiinţifică, aşa cum susţin unii, ci este chiar foarte rezonabilă. Odată acceptată această idee, cea mai raţională atitudine este ca, în ceea ce priveşte originea lumii şi a vieţii, să acceptăm ceea ce însuşi Dumnezeu ne-a spus pe calea Revelaţiei şi să respingem alte teorii, mai ales dacă acestea vin în contradicţie cu datele rezultate din experienţă.

Iar Revelaţia ne spune că lucrurile s-au petrecut aşa:
“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

Şi a zis Dumnezeu: “Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: “Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-în-sa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.

Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: “Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Apoi a zis Dumnezeu: “Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.

Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.” (Facerea 1,1-2,4)

Însă, acceptarea ideii că vieţuitoarele au fost create de Dumnezeu nu este un simplu act intelectual, ea având şi importante consecinţe de ordin moral: dacă omul s-ar trage din maimuţă, atunci ar fi liber să se comporte ca animalele, pe când un om creat de Dumnezeu după chipul Său are datoria morală de a respecta poruncile divine.

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Matei 22,37-40)